Cand te sui pe Prahova in sus, nu se vede cetatea Babei, caci ea este in inima Bucegilor.Ea se inalta ca o coama ascutita si pare acoperita de ruine.De la cetatea Babei pana la Jepi dai de zapada, care nu se topeste niciodata.Se zice ca, acolo pe coama muntelui, a fost o cetate tare si mareata, in care locuia o vrajitoare foarte rea, numita Baba Coja, care se indeletnicea cu toarcerea betelei pentru mirese, din firele de aur, pe care niste pitici le aduceau din fundul pamantului.Baba Coja, avea o fata foarte frumoasa cu numele Alba.Ea sedea totdeauna inchisa in cetate, caci Baba Coja i-i da mult de lucru.Nimeni nu putea sa o vada si nimeni nu putea s-o ceara de mireasa.Ea punea firele de aur in scule si le aseza in beciurile de sub pamant, pentru sutele si sutimile de ani, ce vin si trec.Munca aceasta apasa tare fata cea frumoasa, caci mama cand torcea, canta si mormaia tot felul de descantece si de vraji rele, ca fiecare mireasa sa i-si aiba partea ei de nenorociri si de dureri, indata ce i se punea beteala pe cap.Alba insa dorea libertatea si togmai de aceasta nu avea parte.Cu cata placere ar fi umblat ea pe sub arborii, care impodobesc piciorul muntelui pe a carui culme ea traia.Sus nu crestea nimic decat iarba scurta la pai si iarna era mai lunga decat vara.Cand vantul urla si vajaia prin jurul cetati, se gandea ca o sa se sfarame in mi de bucati, o tristete nemaipomenita ii sfasia inima.Intr-una din zile, zise mamei sale: Oamenii sunt ei intocmai precum esti tu si precum sunt eu, ori au ei o alta infatisare si alte ganduri? Ce-ti bati capul cu oamenii? Toti sunt rai si daca ai intra in mijlocul lor nu ti-ar face decat rau.Spunandu-i ca, deunazi, se suia la deal pe munte, un animal minunat de frumos si acela ce sedea pe dansul era foarte frumos, intreba pe mama sa, daca oare om sa fi fost acela? Baba tresari de spaima la aceste cuvinte si zise: Daca se va mai sui inca odata la deal, ii voi rupe gatul si cei din vale nu-l vor mai vedea, cate zile vor avea! Dar la vederea calului fata vrea sa aiba si ea un cal.La care Baba i-i raspundea: Dar nu vezi ca este pericol de moarte sa umbli calare pe varful muntelui.Iarba e lucie, prapastiile sunt adanci.Orice pas rau te azvarla colo in adancime si te zdrobeste.Alba se gandea continuu la calul cel frumos si la flacaul, care putea sa-si piarda viata, daca s-ar mai fi aratat in jurul cetatii.Dupa catva timp, flacaul cel frumos, iar se sui calare la munte in sus.El avea o mare dorinta sa stie, cine locuieste in cetatea cea mare, ale carei ziduri erau facute toate din stanci.El era fiu de rege si se numea Porfirie si nu era obijnuit sa nu poata ceea ce vroia.Cand i se vorbea de casatorie, raspundea intotdeuna ca are sa-si smulga mireasa din ghearele unui balaur s-au o culeaga dupa o stanca.Alba, gatita cu tot felul de podoabe i-si asezase intr-o zi pe frunte doua siruri de margaritare si prinsese la par un trandafir din Bucegi, iar la gatul cel alb pusese smaralde cat oul de porumbel si astfel inpodobita se uita in oglinda.In acelas moment rasuna potcoavele pe stanca si cu ochii inspaimantati vazu pe animalul ei cel frumos.Ca o caprioara se repezi dupa vale, cu mantia falfaind si cu parul despletit de se parea ca razele soarelui se opresc intransul.El se intreba, ce fata de imparat, ce zana a muntilor zboara spre el.Alba striga necontenit: Inapoi! Inapoi! nu te sui pe aici in sus! Ar fi pieirea ta! Ar fi moartea ta! -si cand ar fi moartea mea a-si fi fericit, caci am vazut cea mai frumoasa fata, ce a fost vrodata pe pamant! Alba, uitandu-se la el, intreba: Sunt oare frumoasa? -Asa de frumoasa, incat trebuie sa-ti spun ca din minutul acesta te iubesc! -Si eu te iubesc! Raspunse fata cea nevinovata, care nu stia ca intre oameni nu se spune, ceea ce se cugeta.Exprimand dorinta, de a se sui pe cal, el zise sa puna picioarele ei pe piciorul sau si amandoua mainile in mainile sale si atsfel o ridica in sus pe sea dinaintea sa, o imbratisa cu o mana si dadu pinteni calului.Mergand astfel, ajunse in apropierea orasului prin care trebui sa treaca, spre a ajunge pe un delut, pe care se ridica palatul regesc.Dar toti acestia sunt oameni? Intreba ea, trecand la pas pe strazi.Oare vantul rastoarna aceste case mici? Nu, raspunse Porfirie, razand.Aici nu bate vantul asa tare ca sus in munte.Iata oameni buni, striga el, va aduc aici pe regina voastra! Ea este o floare minunata si mi-am cules-o dupa o stanca.Acum am ajuns acasa, zise dansul, intrand in curte si trebuie sa vorbesti cu iubire cu mama mea.Sarind dupa cal, o conduce pe treptele cele de marmura dinauntrul palatului si intrara intr-o sala mare, unde sedea o femeie inalta si majestoasa, torcand la o matase galbena si frumoasa.Iata mama! Striga Porfirie.Iata fiica ta cea iubita, dulcea mea sotie, pe care am gasit-o aproape de cer si nici ca sunt sigur ca nu este chiar din cer si ca poate astfel capata in fiecare moment aripi sa zboare de la noi!O femeie frumoasa si minunata ce esti! zise Alba si pica la picioarele imparatesei, care o ridica cu bunatate si o saruta.Din conversatia urmata, imparateasa afla ca fata acesta nu este alta, decat fiica vrajitoarei cele urate si rele, a Babei Coja si i se adresa fiului sau: Du-o iute inapoi, de unde ai luat-o, caci ea ne va aduce numai nenorociri in casa.Numai asta sa nu ceri de la mine mama, raspunde feciorul de rege, cu fata palida.eu iubesc pe acesta fata frumoasa si nevinovata cu tot gandul meu, cu tot sangele din venele mele, cu fiecare rasuflare a mea.Si de-ar fi chiar Baba Coja insasi, nu as putea sa o las de la mine!Regina ofta si ordana sa se pregateasca fetei o camera langa camera ei.Nunta se hotara sa fie pe a doua zi.Regina vroia sa inpodobeasca cu insasi mana ei pe nora sa, insa se lupta greu cu ea, caci Alba nu vroia de fel sa sufere beteala pe capul ei.Ea alerga prin tot palatul, ca o caprioara speriata, se azvarlea la pamant, se ascundea sub paturi si se ruga cu lacrimi fierbinti, sa fie crutata.Ea cerea ca regina sa-i puna in cap din tortul ei de matase cel frumos, numai sa nu o munceasca cu aurul cel cumplit.Can ea sedea in genunchi si se ruga si plangea, regina facu un semn doua fete ii legara mainile si o a treia i-i puse beteala pe cap.Toti asteptau un acces de manie si disperare.Dar Alba se facu dintr-o data tacuta.Palida ca moartea, ea-si pleca capul sub greutatea ce o apasa: Esti mai aspra decat mama mea! Zise ea.Ea nu voia sa-mi dea un barbat ca sa nu fiu nenorocita; insa tu chemi nenorocirea pe capul meu.Nimeni nu putea intelege aceste vorbe si nici Alba nu se indupleca sa le explice, ceea ce facea sa creasca neincrederea generala.Alba se facuse atat de trista, incat poporul nu mai putea recunoaste astazi pe fata cea vesela de ieri si nici cuvintele pline de iubire ale tanarului sot, nu putura face a se risipi norii de pe frunte ei.La curte insa nu se vorbea nimic alceva decat de tezaurele nenumarate ale tinerei regine si multi impingeau pe rege sa le priveasca de aproape.Lui nu-i era de tezaur.El se gandea numai ce va face, ca sotia lui cea tanara sa rada iar ca mai inainte, si-si inchipuia, ca daca-i va aduce ce doreste , va fi iarasi vesela.Ea suradea numai cu compatimire, cand se uita la pitricelele, pe care ceilalti le numeau pietre pretioase si givaieruri si despre care ea nu putea intelege ca asemenea jucarii pot sa fie pretioase.Indata insa ce auzi ca Porfirie vrea sa se intoarca la cetatea ei, Alba se sperie foarte, si-l ruga, si-l conjura, sa nu intreprinda aceasta calatorie! Ea va fi desigur moartea ta! Desigur! Dar nu fu cu putinta a indupleca pe Porfirie sa nu se duca, si cu cat mai mult ea-i descria pericolele, cu atat mai mult acestea il atatau, si intr-o dimineata, pe cand ea inca dormea adanc, el se porni pe ascuns.Cu cativa oameni ai sai, el se sui cu indrazneala spre cetatea Babei Coja.Aceasta insa il zari de departe si-i striga: Fii blestemat, tu, care mi-ai rapit copila, pentru a o face nenorocita.Na-ti, satura-ti nesatul care te-a impins a veni aici.Nenorocitule! Eu nu am intrebat de tine, de ce vii sa ma cauti pe mine?Cu aceste cuvinte ea azvarli peste calareti o ploaie de pietre pretioase, care in aer se prefaceau numai decat in ghiata si omat, si se rostogoleau atat de iute, incat ei nu se puteau apara de dansele.Orbiti, ei nu mai putura cunoaste calea pe unde au venit.Cei mai multi picara in prapastii.Regele cel tanar insa, care se apropia de cetate, insetat de razbunare, penru a o strange de gat pe baba, fu atat de tare acoperit, ca nu mai putu sa se miste din loc, si inainte sa fi zis un singur cuvant, omatul il namoli si sub omat Porfirie i-si afla mormantul.Baba Coja rase cu hohot si zise: acum ea are sa vie sa-l caute pe dansul, nu pe mine, insa ea vine la mine, nu la dansul! Iarasi am sa pun mana pe copila mea, al carui trai nu era in lumea cea rea, printre oameni, pe care i-i urasc!Si intradevar nu ti nu mult si Alba, ostenita de drum, in vesmintele ei de catifea alba pline de pulbere, alerga spre munte in sus intreband cu buzele ei palide:Unde este el? -Asa! I-i raspunse Baba ai fugit de la mine cu un om strain si acum vii inapoi, si nu intrebi de mine, ci de dansul?El nu e aici! -Dar, i-am dat de urma, pana acolo la troianul cel mare. -Nici ca am mers mai departe, zise baba razand.El si-a dat sufletul in pietrele tale cele pretioase.Cu un strigat cumplit Alba pica pe campul cel intins de omat si incepu sa-l caute pe dansul.Dar in zadar!Omatul, care acoperea pe iubitul ei, era prea mare, prea inghetat.Strigand din fundul inimii: Mama! Mama! ce mi-ai facut! Alba pica fara insufletire langa omat si langa ghiata.Baba Coja ridica atunci un blestem, atat de mare si de tare, de se clatina muntele in toate adancurile lui, si de se darama cetatea, ingropand sub ruinele ei pe Baba si tot aurul ei.In locul insa, unde Alba i-si dadu sufletul, rasari o floare ca de catifea alba, pe care de atunci o numesc toti Alba Regina.Ea infloreste numai sus langa omaturile, care nu se topesc si care nu acopera pe iubitul ei.Ea e atat de alba si de gingasa, precum era Alba.Poate ca omatul sa se prefaca iarasi in pietre pretioase, cand va umbla pe el o fata nevinovata.Firul cel de aur insa, pe care il torsese Alba, Si astazi toate miresele il cauta, si fiecare crede ca l-a gasit.De aceea nici una nu se teme de firele de aur, atat de periculoase, caci fiecare crede ca norocul va fi de partea ei.
Carmen Sylva-Povestile Pelesului
Copyright © www.eco-bucegi.eu
Powered by Eco-Bucegi
Pagina generata in 0.203 secunde.