Senzational:Trasee, Cazare, Indicatoare, etc

Era odata o fata frumoasa numita Viorica, de o vrednicie rara si la camp ca si in casa.Cand se ducea la izvor cu cofa cu apa, furca ii era intodeauna la brau, iar iile ei erau cele mai frumoase.Intreaga viata o petrecea langa mama sa, pe care o inconjura cu dragostea si ingrijirea ei.Dar, dupa catva timp, iubita sa mama se sfarsi si Viorica ramase singura in casuta sa cea mica, ne mai avand pe nimeni pe lume.Intr-o zi, sezand pe pragul usei si uitandu-se cu intristare la lume, de odata vede miscandu-se spre dansa un lung sir de furnici, care se opresc si formeaza in jurul Vioricai un cerc mare.Unele dintre furnici iesira inainte si-I zise:noi cunoastem, Viorico, harnicia ta care se potriveste cu a noastra;noi mai stim ca esti singura singurica pe lume.De aceea te rugam:vino si fa-te regina noastra.I-ti vom cladi un palat, mai frumos si mai mare decat cea mai mare casa ce ai vazut vreodata.Numai un lucru trebuie sa ne promiti:ca nu te vei mai intoarce inapoi printre oameni si ca vei ramane la noi cat vei trai.Nici ca doresc mai bine decat sa raman cu voi, raspunse Viorica, caci nimic nu ma mai tine pe mine aici, decat numai mormantul mamei.Poti sa mergi la mormantul mamei tale, numai sa nu vorbesti cu nici o fiinta omeneasca.Astfel se duse Viorica cu furnicile.Ele mersera o cale lunga, pan ace ajunsera la un loc, care se parea bun pentru a cladi acolo un palat.Atunci vazu Viorica cu cat furnicile erau mai dibace decat dansa.Erau in acel palat galerii si locuri destinate pentru ouale furnicilor.Camerele erau impodobite cu maiestrie cu foi de flori, iar Viorica se invatase a tese cu ate de paianjen.Cladirea se ridica sus si camera destinata pentru Viorica era atat de minunata si de frumoasa, precum nimeni nu-si poate inchipui.Mai multe sali conduceau in launtrul palatului, astfel ca Viorica putea avea stiri cu cea mai mare iuteala despre supusii sai.Scandurile erau de foi de mac, usile de foi de roze, pe jos era asternut un covor gros de floarea reginei.Camera Vioricai, care era asezata in locurile cele mai din nauntru ale palatului, avea tavanul facut din foi de crin.Dar patul Vioricai, la care furnicile muncise cateva saptamani?Era tot ce este mai gingas in lume.Toate furnicile pazeau cu harnicie si gelozie pe iubita lor regina.Furnicile erau foarte magulite si ziceau adesea ca au razele soarelui in casa si-si laudau norocul.Ele facuse pentru Viorica o prispa deosebita, pe care se putea preumbla, ca sa se bucure de aerul curat al muntilor si de razele incalzitoare ale soarelui, cand camera I se parea prea ingusta.De pe acea prispa ea putea privi si inaltimea cladirii, care ajunsese acum a fi un munte.Intr-o zi sedea in camera sa si deodata se aude un freamat mare imprejurul muntelui.Intreg regatul cel mic era in larma si toti veneau la regina strigand:ni se darama casa.Oameni rai scormonesc in ea.Viorica le linisti zicandu-le:voi pune capat la acesta. Viorica aparand pe prispa, dadu cu ochii de un tanar de o mare frumusete.El descalecase si cu cativa care il insoteau, scormoneau cu sabii si cu lanci in muntele furnicilor.Cand ea aparu, striga cu o voce rasunatoare:Cine sunteti voi, care va legati de imparatia mea?Iarta, frumoasa fata, raspunde tanarul.Pe onoarea mea de fecior de imparat ce sunt, de astazi inainte, sunt aparatorul vostru cel mai devotat.Va multumesc, zise Viorica.Cer ca in regatul meu, sa nu paseasca picior de om.Dupa aceste cuvinte ea disparu.Fiul de imparat a asteptat in zadar sa mai reapara regina si nevazand decat furnici si iar furnici, care mergeau in cete, cu o iuteala nespusa, spre a repara stricaciunile, a incalecat si plin de tristete a plecat.Viorica de data asta insa gaseste ca in imparatia sa nu mai era aer in destul si incercand sa se culce, se asvarlea nelinistita, cand intr-o parte cand intralta, sedea, se scula si iarasi se culca.Tropotele cailor, se auzeau imprejurul muntelui, de mai multe ori pe zi, dar multe zile trecura, fara ca Viorica sa se mai arate, macar o singura data, afara din palatului.O apucase un dor de oameni, se gandea la satul ei, la casa ei, la mormantul mamei sale si dupa cateva zile, anunta pe supusii sai, ca are de gand sa mearga la mormantul mamei ei.Ea se ruga, ca nimeni sa nu vie dupa dansa, dar de departe se tinura de ea cateva furnici, pe care nu le putea vedea.Cautand mormantul mamei sale, pe care-l acoperise ierburile si plantele, deodata rasuna langa ea, vocea fiului de imparat.Ea vroi sa fuga.Insa el o retinu cu putere si-i vorbi despre dragostea lui cea mare, cu cuvinte atat de dulci, incat ea statu si-l asculta cu ochii pironiti.Cand se intunecase de tot i-si aduse aminte ca era o regina, care i-si uitase de datorie si ca furnicile ii interzisese de a se intalni cu fiinite omenesti.De odata fugi de la feciorul de imparat.El insa se lua dupa dansa,Si in apropierea muntelui i-l conjura sa se retraga, ceea ce facu cu promisiunea de a reveni a doua zi.Viorica se furisa incet prin sat, intra in palat si ajunsa in camera ei, pica pe pat sfarsita de oboseala.Dar somnul nu vrea sa se reverse peste dansa si sa-i inchida ochii.Nelinistita, Viorica, se asvarlea si intr-o parte si intralta.Cand simti ca dimineata se apropie, ea dadu in laturi perdeaua de roze, pentru a alerga afara in libertate.Insa mirarea o cuprinse cand vazu ca iesirile erau astupate.Atunci incepu sa strige tare.Toate furnicile se adunara, iar Viorica zise:-Vreau sa ies la aer curat.-Nu, raspunse furnicile.Nu te lasam sa iesi afara, caci atunci te pierdem.-Nu-mi dati ascultare?-In toate, numai intracesta nu.Sdrobeste-ne cu piciorul spre pedeapsa.Noi suntem gata a muri pentru binele comunitatii si pentru a scapa onoarea reginei noastre.Viorica pleca capul si lacrimile isbucnira din ochii ei.Ea ruga pe furnici sa-i redea libertatea.Dar in zadar.Atunci incerca sa si deschida o cale cu degetele ei gingase, insa ceea ce lucra si da in laturi, se umplea mai tot atat de iute la loc, incat in fine pica disperata la pamant.Furnicile ii adusera indata cele mai frumoase flori, si nectar si picaturi de roua, pentru a-i alina setea; insa vaetele ei ramase neascultate.De teama ca ele sa nu patrunda afara, furnicile se hotarara a ridica cladirea lor tot mai sus, si mai sus, atat de sus si mai sus decat Varful cu Dor, si numira acest munte Furnica.Feciorul de imparat, de mult nu mai da roata prin prejurul muntelui, dar noaptea cand toate sunt linistite se aud suspinele Vioricai.

Carmen Sylva-Povestile Pelesului

www.eco-bucegi.eu