Intre Omul si Caraimanul se deschide, ca jumatatea
unui cerc, o vale larga, careia-i zic Valea Cerbului, de si cerbii de mult
acum nu mai sunt pe ea. E insa aici un lucru, si acesta dainuieste odata cu
lumea:cat e de lung muntele, zaresti razimandu-se de el un intreg sir de
uriasi de piatra cu invederate fete si maini, oarecum ca si niste cioplite
chipuri de zei egipteni. In muntii acestia locuia mai de mult, un neam de
oameni, mare in putere, mandru si de jur imprejur de temut, fiindca lucrul,
de care se apucau acesti oameni, trebuia sa iasa cu bine la capat. Ei,
incepand de la nasterea lor, traiau sub cerul liber, dormeau pe omat si se
scaldau in apele reci ale muntelui. Erau asa de mari incat cu cativa pasi
urcau muntii cei mai inalti si daca loveau odata un copac, el ramanea in
vecii vecilor stramb. Ei beau lapte de cerbe inaripate si calareau pe cerbi
inaripati, care insa, cu aripile isi iuteau numai fuga, dar in vazduh nu se
puteau inalta cu sarcina lor. Aveau un imparat batran, vechi de batran si
atat de intelept, incat cereau in toate sfat de la dansul si I se supuneau
ca niste copii. Era un lucru minunat, cand mosneagul cu barba si pletele lui
albe si fluturate-n vant, gonea calare pe cerbul inaripat, urmat de ostenii
sai, ca un nor de furtuna, ale carui tunete fac sa tremure Carpatii. Un
singur lucru era, care-i umplea pe toti de ingrijire:Briar Imparat n-avea
fecior, ci numai o fata singura, o fecioara incantatoare, inalta ca un brad,
indrazneata ca un baiat si asa de tare, incat putea sa poarte de capastru
cate trei si patru cerbi inaripati de cei salbatici, fara ca sa dea un pas
macar la o parte, cand ei sareau in labe, apucau zabalele in dinti si se
incruntau la ea cu coarnele lor. Ostenii tinura sfat mare si se dusera
cuprinsi de gandurile lor de ingrijire la Imparat. Geniul cel mare sa-ti
daruiasca o lunga, lunga viata, dar daca el te va chema in pestera cea de
aur, pe cine sa alegem in locul tau, caci tu nu ai fecior?-zisera ei.-Ne ar
fi dorita fiica ta, si bucurosi am fi sa o slujim, dar cum sa punem o copila
la incercarea asprei noastre alegeri de imparat! Imparatul i-si netezi barba
carunta si grai: Cine stie, daca fiica mea, pusa la incercare, nu se va
dovedi voinica intocmai ca si cand ar fi baiat. Voi vedeti ca e indrazneata
si tare la toate treburile si daca-si va mai alege-n urma si un barbat bun
si intelept, veti fi tot atat de fericiti ca acum.
Va s-o intreb daca voieste? Briar Imparat batu in palme. Carpatii
bubuira in lung si in lat, si napraznic se auzi un tropot de copite si niste
plesnete de bici, ceva ce venea si se apropia ca o furtuna. Fata imparatului
sedea calare pe un cerb si tinea de lanturi de aur, alti zece intr-o mana,
iar cu cealalta invartea biciul lung ca cel mai mare sarpe si stralucitor ca
cel mai infocat fulger. Figura-i ajungea parca in cer, iar parul ii flutura
in vant, invelind-o ca un nor usurel, ce ascunde soarele pe o clipa. In loc
de soare dadeau luciri cei doi luceferi din fata ei si dintii iesiti,
printre
buzele zambitoare, la iveala. iara tropotele de copite erau
insotite de chiotele copilei si de cantecele ei. Imparatul i-si roti zambind
ochii peste ostenii sai, ca si cand ar voi sa le zica: Va e destul de baiat?
In clipa aceea copila sari jos si striga impartind lanturile printe oameni:
Eaca, tineti!-tot nu-i intre voi nici unul care sa-i poata purta pe toti
odata! Aruncandu-se apoi in genunchi inaintea imparatului, ea grai cu glas
bland: Tu m-ai chemat, tata? –Vijelia, fatul meu, scoala-te si te uita la
acesti barbati, care au venit sa ma intrebe, cine sa fie dupa mine imparat:
pe cine socotesti tu? Copila privi cu firea asezata de la unul la altul, iar
dupa ce se uita la toti, ii lua iar de la inceput si apoi de a treia oara.
Mai serioasa si tot mai serioasa i se facea fata, mai intunecat si tot mai
intunecat i-si incretea sprancenele puternice, care cazura in cele din urma
ca umbrele noptii peste ochii stralucitori, in care licura o lacrima. Acum
ea grai cu glasul inabusit si intunecat:Nici unul tata, caci e in ochii mei
nici unul de o potriva cu tine; dar tu, intelept cum esti, fara indoiala vei
fi ales si-l vei fi gasit pe cel mai bun. Acela, pe care il aleg eu,
raspunse imparatul, trebuie sa primeasca a fi pus la incercarea, ale carei
plagi le port inca pe trupul meu imparatesc:o cunosti tu, copila mea? Mai e
vorba, daca o cunosc! Paguba numai ca nu sunt fecior, pe mine m-ar gasi
neclintita. –Si daca a-s fi voit sa te iau pe tine drept fecior! Pe mine?
Sangele-I navali copilei minunate spre obraji, frunte si gat, si ea grai cu
buzele tremurate:Nu m-am facut vrednica de o cinste asa de mare si nu stiu,
daca am destula pricepere; dar bucuroasa voi sa ma supun la incercare, daca
parintele meu cu chiar a sa mana va face aruncarea cea dintai. El sa ma faca
insusi urmas al sau, dar apoi sa traiasca inca ani indelungati si sa-mi
incuvinteze a trai in draga mea voie ca pana acum. Aceste cuvinte fura
primite, cu viforoase strigate de bucurie, ce bubuiau si clocoteau, incat
vulturii simteau tremurand vazduhul si copacii se incovoiau ca in fata
crivatului. Fata de imparat dete, drept semn de multumire, din cap si –si
trase cu mana parul auriu inapoi din fata aprinsa. Un singur lucru, taica,
zise ea, o fusta va trebui sa-mi dati voie a purta, caci cu parere de rau,
sunt copila. Batranul imparat ii puse cu blandete mana pe crestet si dete
drept semn de incuvintare din cap.Se hotari ziua si se alese locul, la care
trebuia sa se faca inceputul incercarilor: inainte de toate trebuia sa stea
cat e ziua de lung ape nemancate si nebaute in soare. Daca se arata slaba
sau obosita, ori daca seara manca, cu prea multa pofta, ea nu putea sa se
urce in scaunul imparatesc. A doua zi trebuia apoi sa adune o gamada de
bolovani dintr-un rau ales intr-o vale afunda, ca sa faca de nenumarate ori
drumul la deal si la vale, pin ace va strange numarul obicinuit de bolovani,
pe care-i aruncau a treia zi in ea. Despre toate acestea o vesti cel mai
batran din popor, iara ea-l asculta cu fata vesela. Revarsandu-se zorile
unei zile de arsita din luna Iulie, Vijelia, chiar de la rasaritul soarelui,
statea in piscul unui munte, cu o alba haina de lana pe ea. Cele dintai
ceasuri ea canta din toata gura, dar inspre meazazi trebui sa-si curme
cantarea, deoarece I se uscase gatul si limba din gura. Soarele era pe
scapatate, cand copila i-si muta abia din loc piciorul, pe care se rezemase.
Deodata rasuna dinspre vale tropot de copite, si iata ca cerbii ei se
avantau spre dansa si-I faceau vant racoritor cu aripile lor, iara cerba, la
care tinea mai mult, se indesui printre celelalte si-i intinse ugerul plin,
ca sa-si astampere setea. Ea insa le porunci cu asprime sa se departeze, si
sarmanele dobitoace se intoarsera cu capul in pamant la tarla. Lungi erau
ceasurile, si arsita soarelui asa de mare era, incat oparise capetele
parului de aur al Vijeliei. Dar ea nu se misca. Cand soarele apuse, venira
barbatii si-i detera o gura de apa. Ea-si uda abia buzele, apoi
striga:Mititico!-Cerba ei zbura in fuga mare la dansa; gusta putin din
laptele acesteia si nu voi sa primeasca alte bucate. Briar Imparat, privea
cu incordare la fiica sa frumoasa, iara ea se uita zambind cu blandete la el
si-i spuse, ca ziua dintai a trecut iute si usor. Inoptandu-se, ea se
scobori la rau, se cufunda de vreo zece ori in el, apoi iar urca, se aseza
pe o stanca acoperita de muschi si-si stoarse parul. Luna se ridica din
dosul muntelui si stete privind la minunea de fata. Ea-si varsa cu gingasie
razele peste dansa, incat stropii storsi din par straluceau ca argintul.Nu
stia luna, ca acest trup minunat avea sa fie pus sub o grindina de bolovani;
altfel s-ar fi infasurat intr-un val de tristete. In revarsatul zilei de a
doua, Vijelia era in picioare, imbracata in o haina scurta si asa de
sprintena si de voioasa, ca sic and ea nici nu ar putea sa stie de oboseala.
Cand venire barbatii ca s-o duca la munca zilei acesteia, ea gonea Calare pe
cerbul ei Vantul, lasandu-se pe spate dealungul spinarii lui si jucandu-se
iar cu coarnele lui, ca un copil in leagan. Acum ea sari jos si-i dete
cerbului drumul, lovindu-l odata usurel cu palma, apoi lua pe umar o lata
lespede de piatra, cobori cu ea in vale, o puse pe tarmul raului si, umbland
prin apa, aduna bolovani, pe care ii puse vraf pe lespede, cat incapea de
inalt. Ajutati-ma s-o ridic pe umar-zise ea, dar nici unul dintre barbati nu
putea s-o ridice. Atunci ea se pleca si si-o arunca razand pe umarul stang.
Zise dupa aceea, sa-I puna iar inapoi pietrele ce lunecasera jos si urca la
deal asa de iute, ca nici unul nu putea s-o urmeze, isi descarca sarcina si
fara a se mai odihni se intoarse iar fuga la vale. Briar Imparat, privea de
sus la fata sa si-si netezea in tacere barba carunta. Mai era inca mult pana
la scapatatul zilei, cand Vijelia ingramadise bolovanii in numarul cuvenit.
Ea-si incrucisa bratele pe piept si privi la gramada fara a clipi din ochi;
iar Imparatului ii era greu la inima, cand i-si vedea copila stand astfel,
si a dormit putin in noaptea aceasta. Ea insa dormi un somn usor si adanc,
sub un stejar, urias, prin care se furisau razele lunii, ca sa vada pe
adormita frumoasa, ce-si puse-se bratele drept capatai si cuprinsa de cel
mai adanc somn copilaresc, visa cu buzele desfacute. Desteptata de crapatul
zorilor, ea-si cauta o haina de in, pe care se putea bizui, fiindca ea
insasi o torsese si o tesuse din fire tari. Asa se ivi in fata poporului sau,
frumoasa, incat multora li se aprindea inima, cand se gandeau ca vor sa
arunce cu bolovani in ea. Gramada de bolovani pieri intr-o clipa, deoarece
tot insul apucase cate unul in mana. Ei facura apoi un cerc imprejurul
copilei, care-si stranse linistita parul la un loc si-si facu un mot din
el:Ca nu cumva sa socotiti, ca sunt scutita de o mantie!-zise ea zambind.
Cel dintai bolovan zbura din mana lui Briar Imparat care, aruncand, se uita
tinta in ochii fiicei sale. Ea saruta locul de pe bratul sau, la care fusese
lovita, si puse drept semn de sarutare trimisa tatalui sau amandoua mainile
pe buze. Apoi ramase ca un chip cioplit din piatra, sub grindina de bolovani
ce cadea pe ea, desi durerile din ce in ce cresteau. O singura data ii scapa
un suspin si pe o clipa incrucisa bratele peste piept; si mainile ii erau
asa de albe! Insa neantarziat isi lasa iar jos bratele, isi intoarse capul
si privi in urma soarelui, care incet, de tot incet, se apropia de piscurile
muntilor si scalda fata copilei in o zare rosietica de foc. Deodata puhoiul
de bolovani se curma si ostenii cazura toti la picioareleei, inchinandu-si
lancile si sabiile si jurandu-I cu glas bubuitor credinta vesnica si
neclintita. Iara ea-si ridica mana si grai:Si eu va jur, ca penru voi sa
muncesc, sa ma lupt si sa rabd pana la capatul vietii mele! Apoi intorcandu-se
spre imparat ea grai: Da-mi mana tata; sunt obosita. Mosneagul o inveli in
mantia sa si imbratisand-o, o duse spre casa. Ea i-si razima capul de umarul
lui; insa deodata ii rasuna o sforaiala in urechi :era Vantul, credinciosul
ei cerb. A, du-ma tu! Striga ea, apoi saruta botul lui cel acoperit cu niste
par ca fulgii, i se arunca in spinare si se facu nevazuta cat ai bate din
palme. Vantul o duse in vale la rau, in care ea se scalda timp indelungat,
intindandu-si venele si racorindu-si trupul plin de rani. Mai sorbi cu
insetare si din apa rece ca ghiata, apoi goni spre casa, vesela, ca si cand
n-ar fi suferit nimic. Catva timp viata se petrecu iar tot ca inainte.
Vijelia era tot viforul, tot copila sburdalnica ce fusese intodeauna si nu
voia sa stie nimic de treburile tarii. Iar Briar Imparat imbatranea vazand
cu ochii, si ostenii sai staruiau, cu tot dinadinsul, sa-si aleaga un ginere
pentru fiica sa, ca sa poata tine in curand un nepot frumusel pe genunchi.
Pe cine-ti doresti de barbat, fata mea? O intreba el intruna din zile pe
fiica sa; nu-ti place nici unul dintre ai nostrii? O nu, raspunse Vijelia,
nu ma marit cu nici unul din aceia, care au aruncat cu pietre in mine; ar
trebui sa-mi aduc mereu aminte de acesta, si n-as putea sa-i fiu sotie cu
dragoste; barbatul ce voi iubi trebuie sa vie din slava, unde nu se poate
ridica nici unul dintre ai nostrii, cu toate ca cerbii ne sunt inaripati!
Abia le grai acestea, se ivi pe cer ca un fel de nour inspaimantator de
mare, iara din nour rasuna un ceresc cantec de harpa. Norul, incetul cu
incetul, se lasa in jos si iesi la iveala un june pletos cu o harpa cat un
copac, pe care erau intinse niste coarde de aur, ce schimbau in stralucirea
lor toate fetele curcubeului. Acum suna cu mana puternica si iar trecea numa
ca un rasuflet peste coarde, si din toate acestea iesea un amestec de sunete,
de care-ti tremura inima in piept. Vijelia se uita incremenita in sus la el
si se uita mereu, dup ace dansul facuse o saritura indrazneata la pamant,
impingand cu o miscare a mainii sale norul, de care fusese adus, in
departarea albastra. Apoi el se apropie de dansa, ii apuca mana si grai: viu
din aer: eu sunt Viscolul, voiesti sa fii a mea, caci sunt de o potriva cu
tine! –Da, raspunse fata ca prin vis, voiesc sa fiu pe totdeauna a ta! Briar
Imparat o intreba cu fruntea incretita: Dar il iubesti tu chiar de pea cum,
fata mea? Baga de seama, ca n-o sa fii fericita cu dansul, iar pentru
poporul nostrum nu e facut omul acesta; el va cutreiera prin lume,
lasandu-te pe tine singura, pan ace nici ostenii nu vor mai voi sa ti se
supuie. Draga mea copila, lucrul acesta nu iese la capat bun si tu nu o sa
te fericesti. Fericita ori nu: asta mi-e totuna, taica; nu pot trai fara de
dansul: mai bucuros nefericita cu el decat fericita cu altul. Imparatul isi
dete suspinand invoirea; dar el curma cu o miscare nerabdatoare a mainii
fagaduielile si juramintele tanarului. O sa te vad la fapta!-zise el scurt.
La inceput mergeau toate ca la nunta si ospetie; acum Vijelia se lasa sa fie
purtata de nori, iar sotul ei gonea calare pe cerb. Imparatul ii auzea pe
ostenii sai adeseori plangandu-se, ca e prea multa galagie in tara si ca era
mai bine daca strainul nu venea la dansii. Insa nu trecu mult, si adeseori
Vijelia ramanea acasa, in vreme ce sotul ei umbla de a vantura-tara. Ea nu
mai vorbea si era asa de trista, cum nu fusese de cand se afla in grindina
de bolovani, si daca o intreba cineva, unde-i este sotul, ea raspundea: Nu
stiu!-Cand vine?-Nu stiu!-Daca in curand o va duce iar cu dansul prin nori?-Nu
stiu! Murind Briar Imparat, ostenii se tanguira cu sulitele inchinate la
pamant, stand zi si noapte la mormantul lui de noua ori cate noua straji
dearandul, iara Vijelia nu-si mai curma plansul si suspinele pan ace nu se
vazu, in mijlocul jalei, in brate cu un copil minunat de frumos, dar nespus
de plapand. Ah! Cum putea el sa stapaneasca vre-o data poporul oterit, cum
ar putea sa poarte asprimea parintelui sau?Ea-l tinea zi si noapte in brate,
nu-l parasea nici pe o clipa: zacea in bratele ei, cand ea avea sa faca
judecata, sa impace pe cei invrajbiti, cu intelepciune si dreptate. Viscol
nu i-si putu stapani mania, cand se abatu pe acasa, si ea i-si apara ca o
leoaica pruncul, pe care el voia sa-l striveasca de o stanca. El punea tara
in fierbere, facea judecati nedrepte, era o plaga pana ce nu o lua iar de-a
colinda. Harpa, pe care o uitase, era un izvor de mangaiere si de bucurie
pentru mama si copil; ei invatasera sa cante pe ea cantece de jale, pe care
toti le ascultau cu rasuflarea oprita; dar inca mai frumos era, cand Zefir
trecea ca o adiere prin corzi; atunci rasuna parca tot vazduhul si de
placere ti se inmuia inima in piept. Zefir se facuse minunat de frumos, si
maica-sa mai vartos se gandea sa-l pregateasca si sa-l faca destoinic pentru
alegerea de imparat, de care se ingrozea, cand se gandea la plapandul ei
copil. Ea il incredinta cand Vantului, cand Mititicei, care aveau sa-l
poarte ceasuri intregi si sa-l desprinda cu fuga lor cea iute, in vreme ce
Mititica se lasa, din cand in cand, in genunchi, pentru ca el sa-i poata
suge laptele. Apoi Vijelia gonea pe intrecute cu baiatul ei, il invata sa
incoarde arcul sis a duca sarcini, iara spre a-l deprinde cu durerea, il
batea cu curele si arunca cu pietre in el, si daca el nu radea, ci incepea
sa planga, ea il certa ca e slab de inger, il scalda in cea mai rece apa si-l
batea in ziua urmatoare mai rau, pana ce a invatat sa-si stranga dintii si
sa rada. Poporul il ura pe Viscol, incat nici nu l-a mai lasat sa intre in
tara si indata ce-l vedea apropiindu-se in norul lui, i-si slobozeau
sagetile in el. Pe baiat unii il iubeau pentru mama lui, iara altii nu-l
aveau la inima, fiindca il vedeau asa de fraged si de plapand. Insa, cand
atingea corzile, el ii imbata pe toti, si cand copilul balai se ivea, cu
parul lui cel moale ca matasea la harpa, el parea ca venit din alta lume.
Nu-i vorba, el nu putea sa poarte cinci cerbi odata, nici sa duca sarcini
grele ca maica-sa, dar se facuse mult mai vanjos decat ei se asteptara, cand
ajunse la varsta de saisprezece ani, si ostenii socotira ca a sosit timpul
de a-l pune la incercare, ca sa vada, daca e destoinic pentru scaunul
imparatesc; la din potriva, erau hotarati sa o sileasca pe Vijejia, a-si
allege un barbat din mijlocul lor, din care puteau sa astepte un imparat
vanjos.O copilul meu, grai Vijelia;daca ma gandesc, ca ei ar putea sa te
socoteasca neputincios si slab de inger, a-s voi mai bucuroasa sa fii mort.
Fii tare, copilul meu, si-i fa cinste mamei tale! El suferi ziua toata
arsita soarelui, si nimeni nu afla ca in urma-l muncira fierbintelile toata
noaptea si ca maica-sa veghea la dansul, astamparandu-i tamplele cu apa rece.
Ziua urmatoare el stranse gramada de pietre, iara maica-sa mergea mereu pe
langa dansul si-i dadea in taina mana de ajutor. Dupa ce se insera, el cazu
lesinat in bratele ei. Acum sosi si ziua in vederea careia mama se umplea
intodeauna de groaza. Toata piatra, ce lovea frumosul trup al baiatului,
lovea in inima ei; odata-l vazu sovaind, dar strigatul ei rasunator si voios,
aduse iar sangele in obrajii si zambetul pe buzele lui. Lipseau inca cei din
urma bolovani. Acum zbura unul dintr-o mana inrautatita, colturos si ascutit,
si-l lovi pe tanar in frunte, la preajma tamplelor. Mama se repezi cu un
tipat salbatic, isi prinse copilul doborat in brate, si ingenunchind,
stranse pletele lui pline de sange la sanul ei. El deschise inca odata ochii
si spuse: Harpa mea!-aduceti-mi harpa!-sopti apoi si imbratisand-o, i-si
dete sufletul curat, care zbura printre corzi, incat cerestile sunete
strabatura din strat in strat tot vazduhul. Sarmana mama se indrepta cu
privirea sticlita, isi ridica bratele pana in nori, apoi striga:Voi oameni
cu inimile impietrite, sa va prefaceti in piatra!-Marele geniu va da
ascultare unei mame care striga razbunare! In piatra sa va prefaceti, voi,
care mi-ati calcat credinta, in piatra, voi care a-ti alungat cel mai curat
suflet din mijlocul vostru. Si iata ca, pusi ca o jumatate de cerc
imprejurul ei, toti se impietrira. Iara ea suspina odata din greu, incat
suspinul ii rupse baierile inimii din piept si in lungi sunete de jale, ii
duse lumii vestea despre durerea unei mame, cutremurand omenirea ce
savarsise o fapta asa de rea. Iara cerbii, navalira unii asupra altora, se
omorara intre dansii si, cu coarnele impleticite, se sfarsira pe sub
fapturile impietrite ce priveau la dansii, incremeniti si fara de simtire,
ca niste idoli de piatra.
Carmen Sylva-Povestile Pelesului
Copyright © www.eco-bucegi.eu
Powered by Eco-Bucegi
Pagina generata in 0.203 secunde.